Pentru că fuck you, eolienele sunt plictisitoare!

Albă ca zăpada şi roşu bolşevic este un roman fără reţineri, dezordonat, abraziv. Limbajul neşlefuit pe care autoarea, Dorota Maslowska, îl foloseşte nu ca un exerciţiu de stil gratuit şi nici cu intenţia de a şoca, ci în încercarea de a relata o experienţă din înăuntrul ei, o stare care să se comunice pe sine, nu doar să comunice, îl face cu atât mai greu de digerat la o primă citire.

Într-un oraş vopsit în alb şi roşu, în care întâmplările au loc între două prize de speed, facem cunoştinţă cu personaje care mai de care mai schizofrenice şi dezorientate (Voinicul – naratorul, Magda – prietena acestuia care tocmai l-a părăsit, Angel – fata goth care vomită pietre). Întâmplările curg haotic, dezordonat, ca o avalanşă de idei, sentimente și gânduri. Dependenţa de droguri face ca planurile să se contrapătrundă. Nu există o ordine anume, realităţile sunt confundate, se dilată şi contractă în acelaşi timp, formând bucle ce îngreunează lecturarea.

În pofida sentimentului pe care îl produce romanul, de paria a societăţii, personajele dependente de amfetamină și speed nu sunt imperios amorale, ci doar disfuncţionale. Ele trebuie să coboare mai întâi până în abisul conştiinţei pentru ca eliberarea să aibă loc. Purificarea nu are însă loc niciodată, iar personajele rămân captive în acest spaţiu.

Pe lângă tema principală a romanului, dependenţa de droguri, în plan secund, conjugat la fiecare pas, apare motivul războiul polono-rus purtat sub steag alb-roşu. Deşi prezentat mai mult ca fundal, semnificaţia simbolică a războiului este cu mult mai importantă: violenţa socială drept contraparte a violenţei interioare. Războiul, în acest caz, apare ca o răsfrângere exterioară a haosului interior. Restabilirea ordinii, pe ambele niveluri, social şi individual, poate avea loc doar prin experienţa degradării. Personajele, nişte junkies prin excelenţă, par incapabile să poarte o revoltă în adevăratul sens al cuvântului. Asta dacă nu considerăm drogurile drep o formă de revoltă.

Poza

Hai c***e că e argumentum ad baculum toată ziua!

A locui cu trei băieți e de cele mai multe ori o experiență mișto. Te uiți la chestii la care în mod normal nici nu te-ai fi gândit să te uiți, ca Jackass, Punk'd sau Watts, mănânci cei mai buni cartofi prăjiți, te poţi folosi de puppy eyes pentru a-i trimite să îţi cumpere portocale, nu speli vasele cu zilele şi nimeni nu îţi spune "fată".

Când tot ceea ce te înconjoară e testosteron, gradul de coolness începe să scadă, iar nivelul pilozităţii faciale să crească. Când tot ceea ce te înconjoară e testosteron, a te scobi în nas între Dristor 1 și Nicolae Grigorescu nu mai pare atât de îngrozitor.

Simt că am nevoie de un tratament intensiv de re-domnişorire, o programare de 10 ore la un salon de înfrumusețare, de exemplu.

N-a fost intenţionat, jur!

Nu o să ai prea mari bătăi de cap cu mine dacă se va întâmpla să-ţi fiu vecină. Sunt cea mai liniştită şi prietenoasă persoană evăr. Sau cea mai antisocială. Depinde cum mă prinzi. Oricum ai lua-o, nu prea o să ma simţi pentru că am un mers de pisicuţă.

A păşi ca o pisicuţă nu e întotdeauna o calitate. Se mai lasă cu înjurături, dar doar pentru că Pană nu mă aude venind şi când se trezeşte cu o voce vorbindu-i în ceafă, scapă pe lângă oală/telefon/aftershave/plasa cu cartofi şi un "ce p...ana mea!"

Nici bine nu a atins oala/telefonul/aftershaveul/plasa cu cartofi podeaua, că vecinul de dedesubt, să-i spunem Nea’ Costică, îşi pune pelerina de Captain Obvious pe umeri şi ne bate la uşă să ne relateze evenimentul.

E un cerc vicios, acum văd, şi de la skill-urile ninja pe care le posed mi se trage. Dacă aş avea umbletul normal, Pană m-ar auzi de fiecare dată şi nu ar mai scăpa oala/telefonul/aftershaveul/plasa cu cartofi, ergo Nea’ Costică va trebui să îşi pună pelerina în cui şi să aştepte momentul în care o să adorm cu laptopul în braţe şi, întocându-mă pe cealaltă parte, îmi va cădea din pat. Şi când se va întâmpla asta, o să zboare până la uşa mea, o să o rupă din balamale şi cu satisfacţie nebună o să-mi spună că am scăpat ceva.

"Auzi, bă nene! o să-i spun atunci. Eu atât îţi spun dumintale, o să-l ameninț eu. N-a fost intenţionat, jur!

Poza

Cum să te îmbogățești în caz de apocalipsă zombie

Dacă înalții oficiali americani sfătuiesc poporul cum să supraviețuiască în cazul unei ”apocalipse zombie”, eu îl voi învăța cum să tragă foloase de pe urma ei.

Fără alte introduceri, Cum să te îmbogățești în caz de apocalipsă zombie - mic îndrumar, așa cum mi s-a arătat în vis.

1. Localizează un cinematograf, de preferință unul care să nu fie loc de adunare al grupurilor zombie. Distanța acestuia față de casă/adăpost e irelevantă și depinde doar de câți zombies ai chef să înfrunți pe drum;

2. Găsește câțiva parteneri. Planul va fi mult mai eficient dacă ai doi-trei parteneri alături. Ai grijă ca aceștia să nu fie zombie!

3. Împarte sarcinile.

4. Cinematograful trebuie păzit. Alege una sau două persoane care să se ocupe de asta;

5. Pune în aplicare operațiunea ”cobai”. Parașutează unul din parteneri în mijlocul unei gloate zombie și spune-i să se refugieze în cinematograf. Metoda de selecție îți aparține. E posibil ca operațiunea să nu funcționeze de fiecare dată. Să ai întodeauna câtiva oameni de rezervă!

6. Cu puțin noroc, omul tău va ajunge la refugiu. Odată ajunsă în fața cinematografului, cere gloatei de zombie să plătească bilet de intrare. Fii ferm și nu accepta nici un compromis. În cele din urmă, nu vor avea de ales. Dacă îl vor, trebuie să plătească!


Incredibil de simplu și la îndemâna oricui, ai zice și pe bună dreptate. Just, vei avea de înfruntat o gloată de zombie flămândă, dar vei avea buzunarul plin și tot ce va mai trebui să te preocupe este supraviețuirea.

Poza

Legături virale

Care este legătura dintre doi moldoveni, o pungă de covrigi şi nişte delfini maidanezi? Un viral, bineînteles!



Care este legătura dintre viralul cu covrigi şi viralul cu KFC? Un copy/paste autohton pentru o mai bună promovare. ;)

Cu căștile pe ochi

Alea 40 de minute pe care le fac zilnic cu metroul intră în timpul meu şi numai al meu. În alea 40 de minute lucrurile sunt fix aşa cum vreau eu să fie, nu neapărat în sensul bun, pentru că în Wonderland-ul pe care îl construiesc, creez cele mai dubioase scenarii. În alea 40 de minute sunt o egoistă nenorocită şi, cel mai probabil, nu mă voi bucura prea tare dacă te voi întâlni şi va trebui să îmi întrerup scenariul pentru a purta o conversaţie-pe-fugă.


Din momentul în care am pus caştile în urechi, am intrat într-o bula temporală, în care timpul curge mai repede sau mai uşor, mai melancolic sau mai furios dupa cum vrea cântecul care îmi bucură timpanul. În spaţiul ăsta, de fiecare dată nou, cu care mă înconjor, privesc lucrurile altfel, cu alți ochi, muzicali, şi fiecare surpriză este o surpriză pe bune pentru că te voi observa doar dupa ce m-ai strigat de vreo cinci ori, ți-ai fluturat mâinile prin fața mea și m-ai scuturat zdravăn.


În lumea pe care o creez pe ritmuri de CocoRosie, Bjork sau Emilie Simon, drumul pe care îl aleg e ca un reflex. Nu gândesc că poteca asta îmi poate scurta drumul sau că aleea pe care am cotit este blocată de două mașini pe care ar fi trebuit să le văd de câtiva metri buni, dar le-am văzut abia când aproape am intrat în bara uneia, pietonal vorbind. Uneori nici asta nu-mi iese. Mi s-a întâmplat să calc pe un câine pentru că muzica din căști se asculta mai bine dacă priveam spre stele. Sau să intru pe aleea greşită şi să îmi dau seama de asta abia în faţa blocului. Sau să pierd cu desăvârşire şirul staţiilor şi să mă trezesc cu trei staţii mai departe decât cea la care ar fi trebuit să cobor. Nu-s vreo amețită patologică, doar îmi place prea mult playlistul meu :)

Chestii pe care nu le înţeleg

 Sunt multe. Azi: "Misterele metroului - part 1". Cu liniuţă, de la capăt:

- Nu înţeleg de ce oamenii nu reuşesc să priceapă cum funcţionează un mecanism simplu, cum ar fi butonul care deschide uşile la metrou. Se face butonul verde, îl apeşi, se deschid uşile. Din nou, se face butonul verde, îl apeşi, se deschid uşile. Nu, nu se vor deschide dacă apeşi ca disperatul când metroul înca merge. Nici dacă ţii degetul îndelung apăsat pe el. Nici dacă nu îl ţii deloc. Când se face butonul verde, ăla e semnalul că poţi deschide uşile. Până şi câinele lui Pavlov s-a prins de şmecheria asta!

- Rula zilele trecute la metrou o ştire despre creşterea vânzărilor la stilouri. Ce nu reuşesc eu să înţeleg e de ce e asta o ştire? Cât de larg e targetul unei astfel de informaţii, încât sa ruleze la metrou, zona pe unde trec zilnic 'jde de mii de persoane. Sunt sigură că sunt niscai oameni, ăia 1% (hehe, see what i've done here), interesaţi de o astfel de ştire, dar la fel de sigură sunt că nu e de interes general. Nu are nici una din calităţile alea care fac dintr-un eveniment o ştire. Proeminenţă? Suspans? Conflict? Bizarerie...Aaaaah, asta era! E un eveniment bizar!

- Nu înţeleg care-i  treaba cu eBook-urile astea? Adicătelea, care e avantajul unui eBook? De ce nu mi-aş cumpăra o carte în loc? Exceptând faptul că poate face unele texte mai accesibile (cred), alt avantaj nu văd. Recunosc, nu sunt foarte obiectivă aici. Prefer cărţile. Îmi place cum miros, îmi place să mă întreb ce oameni au avut înaintea mea cartea asta, ce senzaţii le-a dat, cum erau, ce făceau etc. Cel mai bine ar fi să-mi rog colegii de muncă să mă lămurească. Ei sunt gadget geeks. Eu sunt gadget praf.

Bowser - 0, Mario - 8

Am câteva drafturi in CMS-ul cuvintelor reduse, desene ce aşteaptă să fie terminate, idei ce aşteaptă să fie desenate, evenimente ce îşi aşteaptă attending-ul, articole de scris, vase de spălat, haine de sortat. În fiecare dimineaţă am un chef nebun de a le face pe mai sus menţionatele şi mamă-mamă ce aş mai desena/citi/bloggeri/întinde rufe şi mamă-mamă ce de-aş mai face.

Se termină ziua, plec de la job, ajung acasă şi brusc toate poftele creative îmi trec în faţa lor: Canapeau, Monitorul şi Joystick-ul. Trio-ul fatal. Combinaţia letală care asemenea unui bad boy o să te facă să îţi schimbi toate planurile ca să petreci restul zilei cu el, o să te enerveze de nu mai poţi, o să te entuziasmeze, o să te excite, iar la final te va lăsa cu sentimentul că ai fost folosită şi că ai pierdut o zi plus jumătate din noapte pentru nimic

Dar joystick-ul ăla e mult prea sexy şi nu îi rezist. Bag viaţă infinită şi încep. Trebuie să îi arăt lui Pană că pot să-l omor şi singură pe Bowser în lumea opt, planşa patru, că pot să o salvez şi singură pe prinţesa aia care în semn de mulţumire se mai lasă răpită odată şi mă trimite în alt quest. Şi mă pun pe omorât ciuperci, făcut planşe în viteză, înotat cât mai repede şi cât mai sus, departe de meduze, fraierit broaştele aruncătoare de ciocane şi...Ce? În seara asta era lansarea Dor? Lasă-mă, dom'le, am un hău de trecut şi de vreo trei vieţi încoace tot alunec în el!

Meme art-ul de aici

Cum mi-am cumpărat cel mai prost MP3 player EVĂR

Acum în 3 paşi simpli. Văzut, plăcut, cumpărat. În asta a constat complexitatea procesului cognitiv din spatele deciziei de cumpărare. Nu m-a interesat nici ce memorie are, nici cât îl ţine bateria, nici cum se încarcă, nici tuner, nici radio, nimic. Nu, taică, era el mic, drăguţ şi puţin grunge-ish şi asta a fost tot ce a contat.

Şi mi l-am luat, şi mi l-am întors pe toate părtile, şi l-am studiat, l-am analizat, l-am desfăcut, am pus căştile în urechi şi pe el în buzunar - de probă - şi m-am mai minunat vreme bună de cât de cool poate să fie. Ba am mai petrecut o oră cu el lângă mine popularizându-l cu muzică. Şi în tot răstimpul ăsta, nu am observat două lucruri esenţiale:

1. Nu are ecran, iar mie fără ecran nu-mi place.
2. Nu are buton de shuffle, iar mie îmi place când sunt surprinsă de câte o melodie pe care nu o mai ascultasem de mult sau de care aveam chef, dar îmi era prea lene/frig/stăteam prea comod ca să o caut.

De returnat nu puteam să-l returnez pentru că aruncasem pe drum cutia şi toate hârţoagele care venisera cu el, convinsă ca e the one. Unde mai pui că îl luase de pe alte plaiuri. Mulţumită că măcar nu am aruncat o cârcă de bani pe el, l-am pus în bagaj şi i l-am dat dânsului să se joace cu el când m-am întors în ţară. Dânsul, după ce nu a dormit două nopţi din cauza lui (nu se conecta, nu îi vedea muzica, nu se încărca şi alte probleme minore) a decoperit că, nu doar că nu are ecran, buton de shuffle, arată ca un memory stick şi nu îl ţine bateria nici cât pentru un cântec, dar mai are şi o memorie falsă. Adică, în loc de cei 2 giga cu care se lăuda, are, de fapt, doar vreo 400 de mega şi este cel mai prost MP3 player EVĂR! Am zis!

Ce vreau sã mã fac când voi fi mare

În utopia mea voi fi un editor în Praga, voi deveni muza unui pictor spaniol, voi învãţa sã dansez flamenco şi voi frânge câteva inimi cu look-ul meu analuz, voi naviga cu tata de-a lungul coastei sud-americane, voi fi PR-ul unui band mult-prea-cool şi voi locui în Berlin, îmi voi face desenele într-un sãtuc japonez, voi face hitchhiking prin Asia şi apoi nişte muncã voluntarã undeva în Africa, poate ca profesor de englezã.

Pânã atunci rãmân ce sunt şi-am fost mereu: un copil boem

De ce n-am mai scris pe blog şi cum voi scrie de acum înainte

N-am mai scris pe blogul ăsta de mai bine de un an. N-am stat degeaba. Am trăit intens, frumos, cum-numai-în-filme-vezi în offline. Am o durere în partea dreaptă şi o bubă creativă ce stă să se spargă. Mi-am zis sa mă reapuc de scris pe blog, la modul old school. Fac din asta nu doar un exerciţiu de comunicare, ci şi un loc unde să-mi vărs apucăturile creative, unde să-mi refulez sentimentele sau frustrările.

Am avut un an bun. Extrem de bun. Cinci luni mi le-am petrecut in Polonia si în astea cinci luni am învăţat să fiu mai rabdătoare, mai tolerantă, mai open minded (mai mult decât eram deja). Am cunoscut oameni fascinanţi prin spiritul lor liber, prin viciilor lor, prin perseverenţa şi conştiinciozitatea cu care îşi cultivau pasiunile. Am zburat pentru prima dată cu avionul şi a fost grozav. Am mai repetat experienţa de câteva ori între timp. Mi-am facut prieteni polonezi, cehi, slovaci, italieni, spanioli, ucrainieni, sud-americani, unguri şi nu-mai-ştiu-câte-alte-naţii. Am călătorit mult, Berlin, Praga, Madrid, Valencia, Budapesta, dar Polonia a fost întotdeauna acasă, locul de care aparţineam, spaţiul meu idilic la care mă întorceam de fiecare dată cu mai mult drag.

După cinci luni de aventuri pe ritmuri wroclawiene m-am întors într-un Bucureşti care îmi devenise străin. "Acasă" nu mai era "acasă" şi îşi pierduse orice semnificaţie. M-am întors după două luni şi a fost ciudat. Nu rău, ciudat. Între timp am făcut (şi încă fac) pe voluntarul într-o asociaţie culturală, am făcut hitchhiking prin ţară şi aparent birtul satului e un loc grozav de făcut prieteni, m-am plimbat prin Spania şi Andorra şi m-am angajat (fapt care, contrar a ceea ce aş fi crezut, mă motivează întru dezvoltarea personala. Asta, bineînţeles, după ce am trecut prin stadiul "am job, de-acum înainte nu voi mai avea timp să fac tot ce vroiam să fac, dar nu făceam!") Încă sunt în căutarea sinelui şi încă nu îmi este foarte clar ce vreau de la viaţă sau ce vrea ea de la mine. Eh, sunt tânără, doamnă, tânără!

Retoric

Eu de ce naiba nu mai scriu pe blog?

În numele lunii te voi...nu mai contează

Reacţia lu' Sailor Moon o aveţi mai jos

Sursă poze

Smokin' hot 1

Cum somnul nu mă prea vrea acum, m-am horărât să inaugurez o nouă categorie: cea a cântecelelor secsi, care fumega de fierbinţi ce sunt (apud dânşii), care îţi excită timpanul şi îţi penetrează simţurile.

Primul pe lista: Mysterons

PS: blogul a suferit un lifting azi. Hope you like it (n_n)

Reflexie înapoi - part 1

Trebuie să fi avut vreo 15 ani când am început să îmi cultiv pasiunea pentru poezie. Eram o copilă boemă şi gândeam în metafore. Mă trezeam în miez de noapte, lovită de inspiraţie şi scriam acele câteva versuri pe care le visasem pe ce apucam: caietul de franceză, revista literară, manualul de română al fratelui mai mic. Numai pe Minulescu nu scriam niciodată. El era poetul meu nepereche şi orice mâzgălitură, oricât de mică, era o profanare. Dormeam cu el la capul patului, iar ziua le mai spuneam colegilor „ceva din Minu”– iubire, bibelou de porţelan, obiect cu existenţă efemeră. Îmi notam întotdeauna mental fapte, discuţii. Plănuiam să scriu un roman şi trebuia să deschid bine ochii, să exploatez fiecare amănunt, oricât de nesemnificativ ar părea. Întâmplări anoste de peste zi puteau deveni întămplări fantastice în romanul meu.

Vedeam idei, la propriu. Fiecare poezie pe care o citeam sau scriam îmi producea un amalgam de imagini şi senzaţii. Mi-aş fi dorit să ştiu, să pot desena. Ceva mai târziu avea să aflu că ştiu. Întâmplător. Îmi plăcuse atât de mult un desen încât am încercat să îl reproduc. A ieşit cu mult mai bine decât mă aşteptam. Ceva exista, trebuia să exersez.

Acum am lăsat poezia de-o parte. Nu îmi mai oferea nimic nou, doar senzaţia că mă repet. Nu avea sens să continuu dacă nu aveam nimic de spus.

Paradox

În online poţi să te zgârmi în nas în timp ce discuţi cu cineva pe mesanjer, să te miroşi la subraţ şi să postezi pe blog, să te scarpini în dos în timp ce comentezi pozele “prietenilor”, să flatulezi, să-ţi cureţi degetele de la picioare, să îţi rozi unghiile, să îţi miroşi degetul, să te scobeşti în dinţi, să îţi mesteci părul, să râgâi şi cu toate astea să îi pari celui cu care vorbeşti secsi, inteligent(ă), interesant(ă), cochet(ă) etc.

Lista rămâne deschisă.

Snorr

După atâţia ani (5 mai exact) am ajuns să îl cunosc pe Pană ca pe propria mea palmă, atât cât o cunosc şi pe ea. Şi cu toate că îl cunosc atât de bine, puzzle-ul nu este niciodată complet. Mereu mai apare câte o piesă care te face să îţi dai seama că, fir-ar! le-ai pus greşit şi acum trebuie să faci bucata aia din nou. Ca de exemplu, momentele în care îmi spune cel mai stupide chestii în cel mai senin mod posibil, încât ajung să îl cred. (Da, Pană, ma refer la faze de genul “m-a înţepat ceva mai devreme şi acum mă doare capul...şi mă simt şi puţin ameţit” sau “băi, m-a prins controlu’ şi pentru că am încercat să scap de el, mi-a dat 2 milioane juma amendă!” Not funny, da? Not funny!!:P)

Un lucru pe care nu credeam că voi ajunge să îl cunosc aşa de bine este sforăitul lui. Mdaaa, sforăitul lu’ Pană e ca un cântecel de care nu te mai saturi, care se transformă uşor în obsesie şi nu te lasă deloc să dormi pentru că nu te mai poţi opri din ascultat. Îl auzi când te culci, când nu reuşeşti să adormi, când te trezeşti peste noapte, e primul lucru pe care îl auzi dimineaţa. Adesea mă surprind stand de veghe ascultând sforăitul ală, inflexiunile lui, crescendo-ul, fiecare modulaţie, cum uneori e puternic şi ferm, iar alteori spus aproape în surdină. După ceva vreme am reuşit chiar să deosebesc între cel pe nas şi cel pe gură, între cel care spune “perna asta nu stă foarte bine” şi cel care emană confort. Cred că şi Pană s-a obişnuit cu ghionturile mele, cu pişcăturile şi ţinutul de nas. Se pare că reuşim să ne completăm de minune în majoritatea lucrurilor. (n_n)

Serios acu’, întoarce-te pe partea cealaltă, nu mă pot concentra! :P

Cei 5 paşi ai sesiunii

Mai exact ai invăţatului pentru un examen. Să zicem AIO

Stage 1 - Denial: Nuuuu, nu sunt 846586 de pagini şi am mai mult de 3 zile la dispoziţie. Heh, heh! Am toooooot timpul din lume. Mdaaa.. Ia să mă uit la un episod din Friends

Stage 2 - Anger: Futu-i analiza!! Mama lor de profiluri şi indicii! Potenţarea dosului! Arrrrgh!!!! *carte aruncată*

Stage 3 - Bargaining: Doamne, dacă trec cu bine de examenul ăsta, promit, prooooomit să ma duc duminica la biserică, să ţin post măcar vinerea şi să nu mai fiu aşa răutăcioasă. Dar te rog, te roooooog, ajută-mă să trec!

Stage 4 - Depression: Voi piiiiicaaaa!! T_T

Stage 5 - Acceptance: Mă, asta e! Voi avea restanţă. Nu e mare lucru. Poate se va face o sesiune specială în vară. Îl dau atunci şi sigur îl voi lua! Si-gur! Aşa că mai bine mă uit la un alt episod din Friends

Inspiraţia a venit de aici: (n_n)

Matilda

În căutările mele virtuale am dat peste o leapşă draguţă şi mi-am zis că, din moment ce nu am scris nimic de ceva vreme şi aproape că nu mai are rost să înşir toate chestiile pe care le-am făcut sau mi-au trecut prin cap, să îmi marchez revenirea cu respectiva leapşă. De fapt le voi înşira, aşa cu liniuţă, liniuţă ca să se potenţeze pe deplin cu de-acum-îmi-voi-lăsa-toţi-demonii-să-zburde-pe-aici, virtualiceşte vorbind.

Deci, leapşa

Reguli:

1. Put your music player on shuffle (ALL MUSIC)

2. For each question, press the next button to get your answer

3. You must write an answer for each one no matter how correct or silly it may sound!

1. IF SOMEONE SAYS “IS THIS OK?"

The 9^th Circle - HIM ( e pe-aici)

2. WHAT WOULD BEST DESCRIBE YOUR PERSONALITY?

Sexed Up - Robbie Williams (ai putea zice şi aşa)

3. WHAT IS YOUR MOTTO?

Ghost of the Navigator - Iron Maiden (mă, nu chiar...)

4. WHAT DO YOU LIKE IN A GUY?

Older chests - Damien Rice ( next pliiiiz!)

5. WHAT DO YOUR FRIENDS THINK OF YOU?

Un om pe nişte scări - Pasărea Colibri (în sus ce e? în jos-nimic)

6. WHAT DO YOU VERY OFTEN THINK ABOUT?

Nu mă atinge - Sarmalele Reci ( noooo touchy!:)) )

7. WHAT DO YOU THINK OF YOUR BEST FRIEND?

Child in time - Deep Purple

8. WHAT DO YOU THINK OF THE PERSON YOU LIKE?

Ciudat - Luna Amara (cam da.)

9. WHAT IS YOUR LIFE STORY?

Vaca - Sarmalele Reci (x_x)

10 WHAT DO YOU THINK WHEN YOU SEE THE PERSON YOU LIKE?

Farewell - House of flying daggers OST

11. WHAT DO YOUR PARENTS THINK OF YOU?

Quequ’un m’a dit - Carla Bruni

12. WHAT WILL THEY PLAY AT YOUR FUNERAL?

Angel - Massive Attack (see iu on the other side)

13. WHAT IS YOUR BIGGEST SECRET?

Sour sour time - Portishead ( e secret, deci nu-l spun)

14 WHAT’S THE WORST THING THAT COULD HAPPEN?

Dragoste - Vama Veche (teribil, zău!)

15 WHAT DO YOU THINK OF YOUR FRIENDS?

Ziua ce vine - L.O.S.T.

16. HOW WILL YOU DIE?

Drinking again - Frank Sinatra (oh, come on:)) )

18 WHAT MAKES YOU LAUGH

Antimatter - Terminal (not fani)

19 WHAT MAKES YOU CRY?

The red – Chevelle

20 WILL YOU EVER GET MARRIED?

Tonight – Reamonn (wh..wh..what?)

21 DOES ANYONE LIKE YOU?

Cries on the wind – Anathema (bate vântu' pe aici)

22. WHAT WILL YOU TITLE THIS AS?

Matilda – Parov Stelar

23. WHAT HURTS RIGHT NOW?

How high – Tricky

24. IF YOU COULD GO BACK I TIME, WHAT WOULD YOU CHANGE?

Eight days a week - Beatles (aş vrea eu)

Nominalizările pentru leapşă suuuuuunt: Cris, Pană şiiiiii oricine o mai doreşte.

Miuzic mood

Am atât de multe să vă povestesc. Despre Youth in Action şi Macedonia şi oameni mişto şi Struga şi sânii lu’ Mihai şi lebede. But not this night cause I feel like shit!