joi, 15 martie 2012

Pentru că fuck you, eolienele sunt plictisitoare!


Albă ca zăpada şi roşu bolşevic este un roman fără reţineri, dezordonat, abraziv. Limbajul neşlefuit pe care autoarea, Dorota Maslowska, îl foloseşte nu ca un exerciţiu de stil gratuit şi nici cu intenţia de a şoca, ci în încercarea de a relata o experienţă din înăuntrul ei, o stare care să se comunice pe sine, nu doar să comunice, îl face cu atât mai greu de digerat la o primă citire.

Într-un oraş vopsit în alb şi roşu, în care întâmplările au loc între două prize de speed, facem cunoştinţă cu personaje care mai de care mai schizofrenice şi dezorientate (Voinicul – naratorul, Magda – prietena acestuia care tocmai l-a părăsit, Angel – fata goth care vomită pietre). Întâmplările curg haotic, dezordonat, ca o avalanşă de idei, sentimente și gânduri. Dependenţa de droguri face ca planurile să se contrapătrundă. Nu există o ordine anume, realităţile sunt confundate, se dilată şi contractă în acelaşi timp, formând bucle ce îngreunează lecturarea.

În pofida sentimentului pe care îl produce romanul, de paria a societăţii, personajele dependente de amfetamină și speed nu sunt imperios amorale, ci doar disfuncţionale. Ele trebuie să coboare mai întâi până în abisul conştiinţei pentru ca eliberarea să aibă loc. Purificarea nu are însă loc niciodată, iar personajele rămân captive în acest spaţiu.

Pe lângă tema principală a romanului, dependenţa de droguri, în plan secund, conjugat la fiecare pas, apare motivul războiul polono-rus purtat sub steag alb-roşu. Deşi prezentat mai mult ca fundal, semnificaţia simbolică a războiului este cu mult mai importantă: violenţa socială drept contraparte a violenţei interioare. Războiul, în acest caz, apare ca o răsfrângere exterioară a haosului interior. Restabilirea ordinii, pe ambele niveluri, social şi individual, poate avea loc doar prin experienţa degradării. Personajele, nişte junkies prin excelenţă, par incapabile să poarte o revoltă în adevăratul sens al cuvântului. Asta dacă nu considerăm drogurile drep o formă de revoltă.

Poza

joi, 26 ianuarie 2012

Hai c***e că e argumentum ad baculum toată ziua!

A locui cu trei băieți e de cele mai multe ori o experiență mișto. Te uiți la chestii la care în mod normal nici nu te-ai fi gândit să te uiți, ca Jackass, Punk'd sau Watts, mănânci cei mai buni cartofi prăjiți, te poţi folosi de puppy eyes pentru a-i trimite să îţi cumpere portocale, nu speli vasele cu zilele şi nimeni nu îţi spune "fată".

Când tot ceea ce te înconjoară e testosteron, gradul de coolness începe să scadă, iar nivelul pilozităţii faciale să crească. Când tot ceea ce te înconjoară e testosteron, a te scobi în nas între Dristor 1 și Nicolae Grigorescu nu mai pare atât de îngrozitor.

Simt că am nevoie de un tratament intensiv de re-domnişorire, o programare de 10 ore la un salon de înfrumusețare, de exemplu.

vineri, 20 ianuarie 2012

N-a fost intenţionat, jur!


Nu o să ai prea mari bătăi de cap cu mine dacă se va întâmpla să-ţi fiu vecină. Sunt cea mai liniştită şi prietenoasă persoană evăr. Sau cea mai antisocială. Depinde cum mă prinzi. Oricum ai lua-o, nu prea o să ma simţi pentru că am un mers de pisicuţă.

A păşi ca o pisicuţă nu e întotdeauna o calitate. Se mai lasă cu înjurături, dar doar pentru că Pană nu mă aude venind şi când se trezeşte cu o voce vorbindu-i în ceafă, scapă pe lângă oală/telefon/aftershave/plasa cu cartofi şi un "ce p...ana mea!"

Nici bine nu a atins oala/telefonul/aftershaveul/plasa cu cartofi podeaua, că vecinul de dedesubt, să-i spunem Nea’ Costică, îşi pune pelerina de Captain Obvious pe umeri şi ne bate la uşă să ne relateze evenimentul.

E un cerc vicios, acum văd, şi de la skill-urile ninja pe care le posed mi se trage. Dacă aş avea umbletul normal, Pană m-ar auzi de fiecare dată şi nu ar mai scăpa oala/telefonul/aftershaveul/plasa cu cartofi, ergo Nea’ Costică va trebui să îşi pună pelerina în cui şi să aştepte momentul în care o să adorm cu laptopul în braţe şi, întocându-mă pe cealaltă parte, îmi va cădea din pat. Şi când se va întâmpla asta, o să zboare până la uşa mea, o să o rupă din balamale şi cu satisfacţie nebună o să-mi spună că am scăpat ceva.

"Auzi, bă nene! o să-i spun atunci. Eu atât îţi spun dumintale, o să-l ameninț eu. N-a fost intenţionat, jur!

Poza

marți, 17 ianuarie 2012

Cum să te îmbogățești în caz de apocalipsă zombie

Dacă înalții oficiali americani sfătuiesc poporul cum să supraviețuiască în cazul unei ”apocalipse zombie”, eu îl voi învăța cum să tragă foloase de pe urma ei.

Fără alte introduceri, Cum să te îmbogățești în caz de apocalipsă zombie - mic îndrumar, așa cum mi s-a arătat în vis.

1. Localizează un cinematograf, de preferință unul care să nu fie loc de adunare al grupurilor zombie. Distanța acestuia față de casă/adăpost e irelevantă și depinde doar de câți zombies ai chef să înfrunți pe drum;

2. Găsește câțiva parteneri. Planul va fi mult mai eficient dacă ai doi-trei parteneri alături. Ai grijă ca aceștia să nu fie zombie!

3. Împarte sarcinile.

4. Cinematograful trebuie păzit. Alege una sau două persoane care să se ocupe de asta;

5. Pune în aplicare operațiunea ”cobai”. Parașutează unul din parteneri în mijlocul unei gloate zombie și spune-i să se refugieze în cinematograf. Metoda de selecție îți aparține. E posibil ca operațiunea să nu funcționeze de fiecare dată. Să ai întodeauna câtiva oameni de rezervă!

6. Cu puțin noroc, omul tău va ajunge la refugiu. Odată ajunsă în fața cinematografului, cere gloatei de zombie să plătească bilet de intrare. Fii ferm și nu accepta nici un compromis. În cele din urmă, nu vor avea de ales. Dacă îl vor, trebuie să plătească!


Incredibil de simplu și la îndemâna oricui, ai zice și pe bună dreptate. Just, vei avea de înfruntat o gloată de zombie flămândă, dar vei avea buzunarul plin și tot ce va mai trebui să te preocupe este supraviețuirea.

Poza

joi, 17 noiembrie 2011

Legături virale

Care este legătura dintre doi moldoveni, o pungă de covrigi şi nişte delfini maidanezi? Un viral, bineînteles!



Care este legătura dintre viralul cu covrigi şi viralul cu KFC? Un copy/paste autohton pentru o mai bună promovare. ;)

marți, 15 noiembrie 2011

Cu căștile pe ochi

Alea 40 de minute pe care le fac zilnic cu metroul intră în timpul meu şi numai al meu. În alea 40 de minute lucrurile sunt fix aşa cum vreau eu să fie, nu neapărat în sensul bun, pentru că în Wonderland-ul pe care îl construiesc, creez cele mai dubioase scenarii. În alea 40 de minute sunt o egoistă nenorocită şi, cel mai probabil, nu mă voi bucura prea tare dacă te voi întâlni şi va trebui să îmi întrerup scenariul pentru a purta o conversaţie-pe-fugă.


Din momentul în care am pus caştile în urechi, am intrat într-o bula temporală, în care timpul curge mai repede sau mai uşor, mai melancolic sau mai furios dupa cum vrea cântecul care îmi bucură timpanul. În spaţiul ăsta, de fiecare dată nou, cu care mă înconjor, privesc lucrurile altfel, cu alți ochi, muzicali, şi fiecare surpriză este o surpriză pe bune pentru că te voi observa doar dupa ce m-ai strigat de vreo cinci ori, ți-ai fluturat mâinile prin fața mea și m-ai scuturat zdravăn.


În lumea pe care o creez pe ritmuri de CocoRosie, Bjork sau Emilie Simon, drumul pe care îl aleg e ca un reflex. Nu gândesc că poteca asta îmi poate scurta drumul sau că aleea pe care am cotit este blocată de două mașini pe care ar fi trebuit să le văd de câtiva metri buni, dar le-am văzut abia când aproape am intrat în bara uneia, pietonal vorbind. Uneori nici asta nu-mi iese. Mi s-a întâmplat să calc pe un câine pentru că muzica din căști se asculta mai bine dacă priveam spre stele. Sau să intru pe aleea greşită şi să îmi dau seama de asta abia în faţa blocului. Sau să pierd cu desăvârşire şirul staţiilor şi să mă trezesc cu trei staţii mai departe decât cea la care ar fi trebuit să cobor. Nu-s vreo amețită patologică, doar îmi place prea mult playlistul meu :)

joi, 27 octombrie 2011

Chestii pe care nu le înţeleg

 Sunt multe. Azi: "Misterele metroului - part 1". Cu liniuţă, de la capăt:

- Nu înţeleg de ce oamenii nu reuşesc să priceapă cum funcţionează un mecanism simplu, cum ar fi butonul care deschide uşile la metrou. Se face butonul verde, îl apeşi, se deschid uşile. Din nou, se face butonul verde, îl apeşi, se deschid uşile. Nu, nu se vor deschide dacă apeşi ca disperatul când metroul înca merge. Nici dacă ţii degetul îndelung apăsat pe el. Nici dacă nu îl ţii deloc. Când se face butonul verde, ăla e semnalul că poţi deschide uşile. Până şi câinele lui Pavlov s-a prins de şmecheria asta!


- Rula zilele trecute la metrou o ştire despre creşterea vânzărilor la stilouri. Ce nu reuşesc eu să înţeleg e de ce e asta o ştire? Cât de larg e targetul unei astfel de informaţii, încât sa ruleze la metrou, zona pe unde trec zilnic 'jde de mii de persoane. Sunt sigură că sunt niscai oameni, ăia 1% (hehe, see what i've done here), interesaţi de o astfel de ştire, dar la fel de sigură sunt că nu e de interes general. Nu are nici una din calităţile alea care fac dintr-un eveniment o ştire. Proeminenţă? Suspans? Conflict? Bizarerie...Aaaaah, asta era! E un eveniment bizar!

- Nu înţeleg care-i  treaba cu eBook-urile astea? Adicătelea, care e avantajul unui eBook? De ce nu mi-aş cumpăra o carte în loc? Exceptând faptul că poate face unele texte mai accesibile (cred), alt avantaj nu văd. Recunosc, nu sunt foarte obiectivă aici. Prefer cărţile. Îmi place cum miros, îmi place să mă întreb ce oameni au avut înaintea mea cartea asta, ce senzaţii le-a dat, cum erau, ce făceau etc. Cel mai bine ar fi să-mi rog colegii de muncă să mă lămurească. Ei sunt gadget geeks. Eu sunt gadget praf.