Am avut un an bun. Extrem de bun. Cinci luni mi le-am petrecut in Polonia si în astea cinci luni am învăţat să fiu mai rabdătoare, mai tolerantă, mai open minded (mai mult decât eram deja). Am cunoscut oameni fascinanţi prin spiritul lor liber, prin viciilor lor, prin perseverenţa şi conştiinciozitatea cu care îşi cultivau pasiunile. Am zburat pentru prima dată cu avionul şi a fost grozav. Am mai repetat experienţa de câteva ori între timp. Mi-am facut prieteni polonezi, cehi, slovaci, italieni, spanioli, ucrainieni, sud-americani, unguri şi nu-mai-ştiu-câte-alte-naţii. Am călătorit mult, Berlin, Praga, Madrid, Valencia, Budapesta, dar Polonia a fost întotdeauna acasă, locul de care aparţineam, spaţiul meu idilic la care mă întorceam de fiecare dată cu mai mult drag.
După cinci luni de aventuri pe ritmuri wroclawiene m-am întors într-un Bucureşti care îmi devenise străin. "Acasă" nu mai era "acasă" şi îşi pierduse orice semnificaţie. M-am întors după două luni şi a fost ciudat. Nu rău, ciudat. Între timp am făcut (şi încă fac) pe voluntarul într-o asociaţie culturală, am făcut hitchhiking prin ţară şi aparent birtul satului e un loc grozav de făcut prieteni, m-am plimbat prin Spania şi Andorra şi m-am angajat (fapt care, contrar a ceea ce aş fi crezut, mă motivează întru dezvoltarea personala. Asta, bineînţeles, după ce am trecut prin stadiul "am job, de-acum înainte nu voi mai avea timp să fac tot ce vroiam să fac, dar nu făceam!") Încă sunt în căutarea sinelui şi încă nu îmi este foarte clar ce vreau de la viaţă sau ce vrea ea de la mine. Eh, sunt tânără, doamnă, tânără!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu