Legături virale

Care este legătura dintre doi moldoveni, o pungă de covrigi şi nişte delfini maidanezi? Un viral, bineînteles!



Care este legătura dintre viralul cu covrigi şi viralul cu KFC? Un copy/paste autohton pentru o mai bună promovare. ;)

Cu căștile pe ochi

Alea 40 de minute pe care le fac zilnic cu metroul intră în timpul meu şi numai al meu. În alea 40 de minute lucrurile sunt fix aşa cum vreau eu să fie, nu neapărat în sensul bun, pentru că în Wonderland-ul pe care îl construiesc, creez cele mai dubioase scenarii. În alea 40 de minute sunt o egoistă nenorocită şi, cel mai probabil, nu mă voi bucura prea tare dacă te voi întâlni şi va trebui să îmi întrerup scenariul pentru a purta o conversaţie-pe-fugă.


Din momentul în care am pus caştile în urechi, am intrat într-o bula temporală, în care timpul curge mai repede sau mai uşor, mai melancolic sau mai furios dupa cum vrea cântecul care îmi bucură timpanul. În spaţiul ăsta, de fiecare dată nou, cu care mă înconjor, privesc lucrurile altfel, cu alți ochi, muzicali, şi fiecare surpriză este o surpriză pe bune pentru că te voi observa doar dupa ce m-ai strigat de vreo cinci ori, ți-ai fluturat mâinile prin fața mea și m-ai scuturat zdravăn.


În lumea pe care o creez pe ritmuri de CocoRosie, Bjork sau Emilie Simon, drumul pe care îl aleg e ca un reflex. Nu gândesc că poteca asta îmi poate scurta drumul sau că aleea pe care am cotit este blocată de două mașini pe care ar fi trebuit să le văd de câtiva metri buni, dar le-am văzut abia când aproape am intrat în bara uneia, pietonal vorbind. Uneori nici asta nu-mi iese. Mi s-a întâmplat să calc pe un câine pentru că muzica din căști se asculta mai bine dacă priveam spre stele. Sau să intru pe aleea greşită şi să îmi dau seama de asta abia în faţa blocului. Sau să pierd cu desăvârşire şirul staţiilor şi să mă trezesc cu trei staţii mai departe decât cea la care ar fi trebuit să cobor. Nu-s vreo amețită patologică, doar îmi place prea mult playlistul meu :)

Chestii pe care nu le înţeleg

 Sunt multe. Azi: "Misterele metroului - part 1". Cu liniuţă, de la capăt:

- Nu înţeleg de ce oamenii nu reuşesc să priceapă cum funcţionează un mecanism simplu, cum ar fi butonul care deschide uşile la metrou. Se face butonul verde, îl apeşi, se deschid uşile. Din nou, se face butonul verde, îl apeşi, se deschid uşile. Nu, nu se vor deschide dacă apeşi ca disperatul când metroul înca merge. Nici dacă ţii degetul îndelung apăsat pe el. Nici dacă nu îl ţii deloc. Când se face butonul verde, ăla e semnalul că poţi deschide uşile. Până şi câinele lui Pavlov s-a prins de şmecheria asta!

- Rula zilele trecute la metrou o ştire despre creşterea vânzărilor la stilouri. Ce nu reuşesc eu să înţeleg e de ce e asta o ştire? Cât de larg e targetul unei astfel de informaţii, încât sa ruleze la metrou, zona pe unde trec zilnic 'jde de mii de persoane. Sunt sigură că sunt niscai oameni, ăia 1% (hehe, see what i've done here), interesaţi de o astfel de ştire, dar la fel de sigură sunt că nu e de interes general. Nu are nici una din calităţile alea care fac dintr-un eveniment o ştire. Proeminenţă? Suspans? Conflict? Bizarerie...Aaaaah, asta era! E un eveniment bizar!

- Nu înţeleg care-i  treaba cu eBook-urile astea? Adicătelea, care e avantajul unui eBook? De ce nu mi-aş cumpăra o carte în loc? Exceptând faptul că poate face unele texte mai accesibile (cred), alt avantaj nu văd. Recunosc, nu sunt foarte obiectivă aici. Prefer cărţile. Îmi place cum miros, îmi place să mă întreb ce oameni au avut înaintea mea cartea asta, ce senzaţii le-a dat, cum erau, ce făceau etc. Cel mai bine ar fi să-mi rog colegii de muncă să mă lămurească. Ei sunt gadget geeks. Eu sunt gadget praf.

Bowser - 0, Mario - 8

Am câteva drafturi in CMS-ul cuvintelor reduse, desene ce aşteaptă să fie terminate, idei ce aşteaptă să fie desenate, evenimente ce îşi aşteaptă attending-ul, articole de scris, vase de spălat, haine de sortat. În fiecare dimineaţă am un chef nebun de a le face pe mai sus menţionatele şi mamă-mamă ce aş mai desena/citi/bloggeri/întinde rufe şi mamă-mamă ce de-aş mai face.

Se termină ziua, plec de la job, ajung acasă şi brusc toate poftele creative îmi trec în faţa lor: Canapeau, Monitorul şi Joystick-ul. Trio-ul fatal. Combinaţia letală care asemenea unui bad boy o să te facă să îţi schimbi toate planurile ca să petreci restul zilei cu el, o să te enerveze de nu mai poţi, o să te entuziasmeze, o să te excite, iar la final te va lăsa cu sentimentul că ai fost folosită şi că ai pierdut o zi plus jumătate din noapte pentru nimic

Dar joystick-ul ăla e mult prea sexy şi nu îi rezist. Bag viaţă infinită şi încep. Trebuie să îi arăt lui Pană că pot să-l omor şi singură pe Bowser în lumea opt, planşa patru, că pot să o salvez şi singură pe prinţesa aia care în semn de mulţumire se mai lasă răpită odată şi mă trimite în alt quest. Şi mă pun pe omorât ciuperci, făcut planşe în viteză, înotat cât mai repede şi cât mai sus, departe de meduze, fraierit broaştele aruncătoare de ciocane şi...Ce? În seara asta era lansarea Dor? Lasă-mă, dom'le, am un hău de trecut şi de vreo trei vieţi încoace tot alunec în el!

Meme art-ul de aici

Cum mi-am cumpărat cel mai prost MP3 player EVĂR

Acum în 3 paşi simpli. Văzut, plăcut, cumpărat. În asta a constat complexitatea procesului cognitiv din spatele deciziei de cumpărare. Nu m-a interesat nici ce memorie are, nici cât îl ţine bateria, nici cum se încarcă, nici tuner, nici radio, nimic. Nu, taică, era el mic, drăguţ şi puţin grunge-ish şi asta a fost tot ce a contat.

Şi mi l-am luat, şi mi l-am întors pe toate părtile, şi l-am studiat, l-am analizat, l-am desfăcut, am pus căştile în urechi şi pe el în buzunar - de probă - şi m-am mai minunat vreme bună de cât de cool poate să fie. Ba am mai petrecut o oră cu el lângă mine popularizându-l cu muzică. Şi în tot răstimpul ăsta, nu am observat două lucruri esenţiale:

1. Nu are ecran, iar mie fără ecran nu-mi place.
2. Nu are buton de shuffle, iar mie îmi place când sunt surprinsă de câte o melodie pe care nu o mai ascultasem de mult sau de care aveam chef, dar îmi era prea lene/frig/stăteam prea comod ca să o caut.

De returnat nu puteam să-l returnez pentru că aruncasem pe drum cutia şi toate hârţoagele care venisera cu el, convinsă ca e the one. Unde mai pui că îl luase de pe alte plaiuri. Mulţumită că măcar nu am aruncat o cârcă de bani pe el, l-am pus în bagaj şi i l-am dat dânsului să se joace cu el când m-am întors în ţară. Dânsul, după ce nu a dormit două nopţi din cauza lui (nu se conecta, nu îi vedea muzica, nu se încărca şi alte probleme minore) a decoperit că, nu doar că nu are ecran, buton de shuffle, arată ca un memory stick şi nu îl ţine bateria nici cât pentru un cântec, dar mai are şi o memorie falsă. Adică, în loc de cei 2 giga cu care se lăuda, are, de fapt, doar vreo 400 de mega şi este cel mai prost MP3 player EVĂR! Am zis!

Ce vreau sã mã fac când voi fi mare

În utopia mea voi fi un editor în Praga, voi deveni muza unui pictor spaniol, voi învãţa sã dansez flamenco şi voi frânge câteva inimi cu look-ul meu analuz, voi naviga cu tata de-a lungul coastei sud-americane, voi fi PR-ul unui band mult-prea-cool şi voi locui în Berlin, îmi voi face desenele într-un sãtuc japonez, voi face hitchhiking prin Asia şi apoi nişte muncã voluntarã undeva în Africa, poate ca profesor de englezã.

Pânã atunci rãmân ce sunt şi-am fost mereu: un copil boem

De ce n-am mai scris pe blog şi cum voi scrie de acum înainte

N-am mai scris pe blogul ăsta de mai bine de un an. N-am stat degeaba. Am trăit intens, frumos, cum-numai-în-filme-vezi în offline. Am o durere în partea dreaptă şi o bubă creativă ce stă să se spargă. Mi-am zis sa mă reapuc de scris pe blog, la modul old school. Fac din asta nu doar un exerciţiu de comunicare, ci şi un loc unde să-mi vărs apucăturile creative, unde să-mi refulez sentimentele sau frustrările.

Am avut un an bun. Extrem de bun. Cinci luni mi le-am petrecut in Polonia si în astea cinci luni am învăţat să fiu mai rabdătoare, mai tolerantă, mai open minded (mai mult decât eram deja). Am cunoscut oameni fascinanţi prin spiritul lor liber, prin viciilor lor, prin perseverenţa şi conştiinciozitatea cu care îşi cultivau pasiunile. Am zburat pentru prima dată cu avionul şi a fost grozav. Am mai repetat experienţa de câteva ori între timp. Mi-am facut prieteni polonezi, cehi, slovaci, italieni, spanioli, ucrainieni, sud-americani, unguri şi nu-mai-ştiu-câte-alte-naţii. Am călătorit mult, Berlin, Praga, Madrid, Valencia, Budapesta, dar Polonia a fost întotdeauna acasă, locul de care aparţineam, spaţiul meu idilic la care mă întorceam de fiecare dată cu mai mult drag.

După cinci luni de aventuri pe ritmuri wroclawiene m-am întors într-un Bucureşti care îmi devenise străin. "Acasă" nu mai era "acasă" şi îşi pierduse orice semnificaţie. M-am întors după două luni şi a fost ciudat. Nu rău, ciudat. Între timp am făcut (şi încă fac) pe voluntarul într-o asociaţie culturală, am făcut hitchhiking prin ţară şi aparent birtul satului e un loc grozav de făcut prieteni, m-am plimbat prin Spania şi Andorra şi m-am angajat (fapt care, contrar a ceea ce aş fi crezut, mă motivează întru dezvoltarea personala. Asta, bineînţeles, după ce am trecut prin stadiul "am job, de-acum înainte nu voi mai avea timp să fac tot ce vroiam să fac, dar nu făceam!") Încă sunt în căutarea sinelui şi încă nu îmi este foarte clar ce vreau de la viaţă sau ce vrea ea de la mine. Eh, sunt tânără, doamnă, tânără!