Nu-mi place “şi unu”. Sau nu m-am obişnuit cu el încă. Nu-mi place acel “şi”. Nu, nu e vorba de “vai, mie, îmbătrânesc" sau "OMG, ăsta din colţul ochiului e cumva rid?!!”. Parcă vrea mai multe “şi-ul” ăsta, e mai pretenţios cumva, mai sclifosit. Parcă îmi cere să îmi fac ordine în gânduri, când mie îmi stă aşa bine cu ele dezordonate. Îmi cere să merg drept, cu pas uniform, când mie îmi place să-mi întârzii drumul. Îmi cere să iau realitatea de mână şi să o privesc în ochi. Mie nu-mi plac smuciturile ei întotdeauna şi prefer să mai arunc un ochi şi prin alte părţi. Vrea să stau cuminte, să ascult şi să-mi păstrez cuvintele, să nu cumva să rămând fără ele. Am prea multe de spus, nu pot doar să ascult; vreau să fiu (să mă fac) auzită, chiar dacă nu voi spune mereu lucruri frumoase! Îmi ascunde creioanele colorate şi ma mustră cu un “nu mai e timp de aşa ceva acum!”, iar eu nu prea vreau să o iau înaintea timpului.
Sunt sigură că nu peste mult ne vom obişnui şi vom ajunge la un acord: să-mi lase el creioanele, iar eu voi lăsa din naivitatea cu care desenez zâmbete.