Trebuie să fi avut vreo 15 ani când am început să îmi cultiv pasiunea pentru poezie. Eram o copilă boemă şi gândeam în metafore. Mă trezeam în miez de noapte, lovită de inspiraţie şi scriam acele câteva versuri pe care le visasem pe ce apucam: caietul de franceză, revista literară, manualul de română al fratelui mai mic. Numai pe Minulescu nu scriam niciodată. El era poetul meu nepereche şi orice mâzgălitură, oricât de mică, era o profanare. Dormeam cu el la capul patului, iar ziua le mai spuneam colegilor „ceva din Minu”– iubire, bibelou de porţelan, obiect cu existenţă efemeră. Îmi notam întotdeauna mental fapte, discuţii. Plănuiam să scriu un roman şi trebuia să deschid bine ochii, să exploatez fiecare amănunt, oricât de nesemnificativ ar părea. Întâmplări anoste de peste zi puteau deveni întămplări fantastice în romanul meu.
Vedeam idei, la propriu. Fiecare poezie pe care o citeam sau scriam îmi producea un amalgam de imagini şi senzaţii. Mi-aş fi dorit să ştiu, să pot desena. Ceva mai târziu avea să aflu că ştiu. Întâmplător. Îmi plăcuse atât de mult un desen încât am încercat să îl reproduc. A ieşit cu mult mai bine decât mă aşteptam. Ceva exista, trebuia să exersez.
Acum am lăsat poezia de-o parte. Nu îmi mai oferea nimic nou, doar senzaţia că mă repet. Nu avea sens să continuu dacă nu aveam nimic de spus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu