Snorr

După atâţia ani (5 mai exact) am ajuns să îl cunosc pe Pană ca pe propria mea palmă, atât cât o cunosc şi pe ea. Şi cu toate că îl cunosc atât de bine, puzzle-ul nu este niciodată complet. Mereu mai apare câte o piesă care te face să îţi dai seama că, fir-ar! le-ai pus greşit şi acum trebuie să faci bucata aia din nou. Ca de exemplu, momentele în care îmi spune cel mai stupide chestii în cel mai senin mod posibil, încât ajung să îl cred. (Da, Pană, ma refer la faze de genul “m-a înţepat ceva mai devreme şi acum mă doare capul...şi mă simt şi puţin ameţit” sau “băi, m-a prins controlu’ şi pentru că am încercat să scap de el, mi-a dat 2 milioane juma amendă!” Not funny, da? Not funny!!:P)

Un lucru pe care nu credeam că voi ajunge să îl cunosc aşa de bine este sforăitul lui. Mdaaa, sforăitul lu’ Pană e ca un cântecel de care nu te mai saturi, care se transformă uşor în obsesie şi nu te lasă deloc să dormi pentru că nu te mai poţi opri din ascultat. Îl auzi când te culci, când nu reuşeşti să adormi, când te trezeşti peste noapte, e primul lucru pe care îl auzi dimineaţa. Adesea mă surprind stand de veghe ascultând sforăitul ală, inflexiunile lui, crescendo-ul, fiecare modulaţie, cum uneori e puternic şi ferm, iar alteori spus aproape în surdină. După ceva vreme am reuşit chiar să deosebesc între cel pe nas şi cel pe gură, între cel care spune “perna asta nu stă foarte bine” şi cel care emană confort. Cred că şi Pană s-a obişnuit cu ghionturile mele, cu pişcăturile şi ţinutul de nas. Se pare că reuşim să ne completăm de minune în majoritatea lucrurilor. (n_n)

Serios acu’, întoarce-te pe partea cealaltă, nu mă pot concentra! :P