Acum în 3 paşi simpli. Văzut, plăcut, cumpărat. În asta a constat complexitatea procesului cognitiv din spatele deciziei de cumpărare. Nu m-a interesat nici ce memorie are, nici cât îl ţine bateria, nici cum se încarcă, nici tuner, nici radio, nimic. Nu, taică, era el mic, drăguţ şi puţin grunge-ish şi asta a fost tot ce a contat.
Şi mi l-am luat, şi mi l-am întors pe toate părtile, şi l-am studiat, l-am analizat, l-am desfăcut, am pus căştile în urechi şi pe el în buzunar - de probă - şi m-am mai minunat vreme bună de cât de
cool poate să fie. Ba am mai petrecut o oră cu el lângă mine popularizându-l cu muzică. Şi în tot răstimpul ăsta, nu am observat două lucruri esenţiale:
1. Nu are ecran, iar mie fără ecran nu-mi place.
2. Nu are buton de shuffle, iar mie îmi place când sunt surprinsă de câte o melodie pe care nu o mai ascultasem de mult sau de care aveam chef, dar îmi era prea lene/frig/stăteam prea comod ca să o caut.
De returnat nu puteam să-l returnez pentru că aruncasem pe drum cutia şi toate hârţoagele care venisera cu el, convinsă ca e
the one. Unde mai pui că îl luase de pe alte plaiuri. Mulţumită că măcar nu am aruncat o cârcă de bani pe el, l-am pus în bagaj şi i l-am dat
dânsului să se joace cu el când m-am întors în ţară.
Dânsul, după ce nu a dormit două nopţi din cauza lui (nu se conecta, nu îi vedea muzica, nu se încărca şi alte probleme minore) a decoperit că, nu doar că nu are ecran, buton de shuffle, arată ca un memory stick şi nu îl ţine bateria nici cât pentru un cântec, dar mai are şi o memorie falsă. Adică, în loc de cei 2 giga cu care se lăuda, are, de fapt, doar vreo 400 de mega şi este
cel mai prost MP3 player EVĂR! Am zis!
