De ce n-am mai scris pe blog şi cum voi scrie de acum înainte

N-am mai scris pe blogul ăsta de mai bine de un an. N-am stat degeaba. Am trăit intens, frumos, cum-numai-în-filme-vezi în offline. Am o durere în partea dreaptă şi o bubă creativă ce stă să se spargă. Mi-am zis sa mă reapuc de scris pe blog, la modul old school. Fac din asta nu doar un exerciţiu de comunicare, ci şi un loc unde să-mi vărs apucăturile creative, unde să-mi refulez sentimentele sau frustrările.

Am avut un an bun. Extrem de bun. Cinci luni mi le-am petrecut in Polonia si în astea cinci luni am învăţat să fiu mai rabdătoare, mai tolerantă, mai open minded (mai mult decât eram deja). Am cunoscut oameni fascinanţi prin spiritul lor liber, prin viciilor lor, prin perseverenţa şi conştiinciozitatea cu care îşi cultivau pasiunile. Am zburat pentru prima dată cu avionul şi a fost grozav. Am mai repetat experienţa de câteva ori între timp. Mi-am facut prieteni polonezi, cehi, slovaci, italieni, spanioli, ucrainieni, sud-americani, unguri şi nu-mai-ştiu-câte-alte-naţii. Am călătorit mult, Berlin, Praga, Madrid, Valencia, Budapesta, dar Polonia a fost întotdeauna acasă, locul de care aparţineam, spaţiul meu idilic la care mă întorceam de fiecare dată cu mai mult drag.

După cinci luni de aventuri pe ritmuri wroclawiene m-am întors într-un Bucureşti care îmi devenise străin. "Acasă" nu mai era "acasă" şi îşi pierduse orice semnificaţie. M-am întors după două luni şi a fost ciudat. Nu rău, ciudat. Între timp am făcut (şi încă fac) pe voluntarul într-o asociaţie culturală, am făcut hitchhiking prin ţară şi aparent birtul satului e un loc grozav de făcut prieteni, m-am plimbat prin Spania şi Andorra şi m-am angajat (fapt care, contrar a ceea ce aş fi crezut, mă motivează întru dezvoltarea personala. Asta, bineînţeles, după ce am trecut prin stadiul "am job, de-acum înainte nu voi mai avea timp să fac tot ce vroiam să fac, dar nu făceam!") Încă sunt în căutarea sinelui şi încă nu îmi este foarte clar ce vreau de la viaţă sau ce vrea ea de la mine. Eh, sunt tânără, doamnă, tânără!

Retoric

Eu de ce naiba nu mai scriu pe blog?

În numele lunii te voi...nu mai contează

Reacţia lu' Sailor Moon o aveţi mai jos

Sursă poze

Smokin' hot 1

Cum somnul nu mă prea vrea acum, m-am horărât să inaugurez o nouă categorie: cea a cântecelelor secsi, care fumega de fierbinţi ce sunt (apud dânşii), care îţi excită timpanul şi îţi penetrează simţurile.

Primul pe lista: Mysterons

PS: blogul a suferit un lifting azi. Hope you like it (n_n)

Reflexie înapoi - part 1

Trebuie să fi avut vreo 15 ani când am început să îmi cultiv pasiunea pentru poezie. Eram o copilă boemă şi gândeam în metafore. Mă trezeam în miez de noapte, lovită de inspiraţie şi scriam acele câteva versuri pe care le visasem pe ce apucam: caietul de franceză, revista literară, manualul de română al fratelui mai mic. Numai pe Minulescu nu scriam niciodată. El era poetul meu nepereche şi orice mâzgălitură, oricât de mică, era o profanare. Dormeam cu el la capul patului, iar ziua le mai spuneam colegilor „ceva din Minu”– iubire, bibelou de porţelan, obiect cu existenţă efemeră. Îmi notam întotdeauna mental fapte, discuţii. Plănuiam să scriu un roman şi trebuia să deschid bine ochii, să exploatez fiecare amănunt, oricât de nesemnificativ ar părea. Întâmplări anoste de peste zi puteau deveni întămplări fantastice în romanul meu.

Vedeam idei, la propriu. Fiecare poezie pe care o citeam sau scriam îmi producea un amalgam de imagini şi senzaţii. Mi-aş fi dorit să ştiu, să pot desena. Ceva mai târziu avea să aflu că ştiu. Întâmplător. Îmi plăcuse atât de mult un desen încât am încercat să îl reproduc. A ieşit cu mult mai bine decât mă aşteptam. Ceva exista, trebuia să exersez.

Acum am lăsat poezia de-o parte. Nu îmi mai oferea nimic nou, doar senzaţia că mă repet. Nu avea sens să continuu dacă nu aveam nimic de spus.

Paradox

În online poţi să te zgârmi în nas în timp ce discuţi cu cineva pe mesanjer, să te miroşi la subraţ şi să postezi pe blog, să te scarpini în dos în timp ce comentezi pozele “prietenilor”, să flatulezi, să-ţi cureţi degetele de la picioare, să îţi rozi unghiile, să îţi miroşi degetul, să te scobeşti în dinţi, să îţi mesteci părul, să râgâi şi cu toate astea să îi pari celui cu care vorbeşti secsi, inteligent(ă), interesant(ă), cochet(ă) etc.

Lista rămâne deschisă.

Snorr

După atâţia ani (5 mai exact) am ajuns să îl cunosc pe Pană ca pe propria mea palmă, atât cât o cunosc şi pe ea. Şi cu toate că îl cunosc atât de bine, puzzle-ul nu este niciodată complet. Mereu mai apare câte o piesă care te face să îţi dai seama că, fir-ar! le-ai pus greşit şi acum trebuie să faci bucata aia din nou. Ca de exemplu, momentele în care îmi spune cel mai stupide chestii în cel mai senin mod posibil, încât ajung să îl cred. (Da, Pană, ma refer la faze de genul “m-a înţepat ceva mai devreme şi acum mă doare capul...şi mă simt şi puţin ameţit” sau “băi, m-a prins controlu’ şi pentru că am încercat să scap de el, mi-a dat 2 milioane juma amendă!” Not funny, da? Not funny!!:P)

Un lucru pe care nu credeam că voi ajunge să îl cunosc aşa de bine este sforăitul lui. Mdaaa, sforăitul lu’ Pană e ca un cântecel de care nu te mai saturi, care se transformă uşor în obsesie şi nu te lasă deloc să dormi pentru că nu te mai poţi opri din ascultat. Îl auzi când te culci, când nu reuşeşti să adormi, când te trezeşti peste noapte, e primul lucru pe care îl auzi dimineaţa. Adesea mă surprind stand de veghe ascultând sforăitul ală, inflexiunile lui, crescendo-ul, fiecare modulaţie, cum uneori e puternic şi ferm, iar alteori spus aproape în surdină. După ceva vreme am reuşit chiar să deosebesc între cel pe nas şi cel pe gură, între cel care spune “perna asta nu stă foarte bine” şi cel care emană confort. Cred că şi Pană s-a obişnuit cu ghionturile mele, cu pişcăturile şi ţinutul de nas. Se pare că reuşim să ne completăm de minune în majoritatea lucrurilor. (n_n)

Serios acu’, întoarce-te pe partea cealaltă, nu mă pot concentra! :P