Alea 40 de minute pe care le fac zilnic cu metroul intră în timpul meu şi numai al meu. În alea 40 de minute lucrurile sunt fix aşa cum vreau eu să fie, nu neapărat în sensul bun, pentru că în Wonderland-ul pe care îl construiesc, creez cele mai dubioase scenarii. În alea 40 de minute sunt o egoistă nenorocită şi, cel mai probabil, nu mă voi bucura prea tare dacă te voi întâlni şi va trebui să îmi întrerup scenariul pentru a purta o conversaţie-pe-fugă.
Din momentul în care am pus caştile în urechi, am intrat într-o bula temporală, în care timpul curge mai repede sau mai uşor, mai melancolic sau mai furios dupa cum vrea cântecul care îmi bucură timpanul. În spaţiul ăsta, de fiecare dată nou, cu care mă înconjor, privesc lucrurile altfel, cu alți ochi, muzicali, şi fiecare surpriză este o surpriză pe bune pentru că te voi observa doar dupa ce m-ai strigat de vreo cinci ori, ți-ai fluturat mâinile prin fața mea și m-ai scuturat zdravăn.
În lumea pe care o creez pe ritmuri de CocoRosie, Bjork sau Emilie Simon, drumul pe care îl aleg e ca un reflex. Nu gândesc că poteca asta îmi poate scurta drumul sau că aleea pe care am cotit este blocată de două mașini pe care ar fi trebuit să le văd de câtiva metri buni, dar le-am văzut abia când aproape am intrat în bara uneia, pietonal vorbind. Uneori nici asta nu-mi iese. Mi s-a întâmplat să calc pe un câine pentru că muzica din căști se asculta mai bine dacă priveam spre stele. Sau să intru pe aleea greşită şi să îmi dau seama de asta abia în faţa blocului. Sau să pierd cu desăvârşire şirul staţiilor şi să mă trezesc cu trei staţii mai departe decât cea la care ar fi trebuit să cobor. Nu-s vreo amețită patologică, doar îmi place prea mult playlistul meu :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu