Albă ca zăpada şi roşu bolşevic este un roman fără reţineri, dezordonat, abraziv. Limbajul neşlefuit pe care autoarea, Dorota Maslowska, îl foloseşte nu ca un exerciţiu de stil gratuit şi nici cu intenţia de a şoca, ci în încercarea de a relata o experienţă din înăuntrul ei, o stare care să se comunice pe sine, nu doar să comunice, îl face cu atât mai greu de digerat la o primă citire.
Într-un oraş vopsit în alb şi roşu, în care întâmplările au loc între două prize de speed, facem cunoştinţă cu personaje care mai de care mai schizofrenice şi dezorientate (Voinicul – naratorul, Magda – prietena acestuia care tocmai l-a părăsit, Angel – fata goth care vomită pietre). Întâmplările curg haotic, dezordonat, ca o avalanşă de idei, sentimente și gânduri. Dependenţa de droguri face ca planurile să se contrapătrundă. Nu există o ordine anume, realităţile sunt confundate, se dilată şi contractă în acelaşi timp, formând bucle ce îngreunează lecturarea.
În pofida sentimentului pe care îl produce romanul, de paria a societăţii, personajele dependente de amfetamină și speed nu sunt imperios amorale, ci doar disfuncţionale. Ele trebuie să coboare mai întâi până în abisul conştiinţei pentru ca eliberarea să aibă loc. Purificarea nu are însă loc niciodată, iar personajele rămân captive în acest spaţiu.
Pe lângă tema principală a romanului, dependenţa de droguri, în plan secund, conjugat la fiecare pas, apare motivul războiul polono-rus purtat sub steag alb-roşu. Deşi prezentat mai mult ca fundal, semnificaţia simbolică a războiului este cu mult mai importantă: violenţa socială drept contraparte a violenţei interioare. Războiul, în acest caz, apare ca o răsfrângere exterioară a haosului interior. Restabilirea ordinii, pe ambele niveluri, social şi individual, poate avea loc doar prin experienţa degradării. Personajele, nişte junkies prin excelenţă, par incapabile să poarte o revoltă în adevăratul sens al cuvântului. Asta dacă nu considerăm drogurile drep o formă de revoltă.
Poza
